Adiere pustie...

În unde efemere, mireasma adierii

De ciripit de păsări, de primavară nouă,

Tulburător aduce a sufletului rouă,

Mânând din frunză-n frunză... esenţa mângâierii.



Nu-i susur blând de ape, nu-i zumzet de albine,

Nu-i vuiet de văzduhuri... nici toate împreună.

Nu-i soarele cel mare ce-n juru-i le adună,

Când îşi arată chipul pe după verzi coline.



E trista adiere de dor etern şi plânset,

E o corabie veche în ape-adânci şi tulburi –

Un zbucium ce desface petalele din suflet.



Căci ape, albine, soare... ori toate din văzduhuri,

Se pierd în ceaţa deasă... şi piere orice sunet.

Oriunde nu-i esenţă – e hrană pentru vulturi.